Noi, românii, avem un temperament vulcanic, care ne face să reacţionăm, mai mult decât să acţionăm. Să fim mai mult impulsivi şi vorbăreţi decât responsabili şi implicaţi, pentru ca – la extrema cealaltă – să ne cuprindă pasivitatea şi deprimarea. Suntem fiinţe ale extremelor, iar această trăsătură ne face creativi, invenitivi, inteligenţi, inspiraţi, iubitori, când ne merge bine şi ne simţim fericiţi. Dacă lucrurile nu stau chiar roz, ne cuprinde deprimarea şi toate calităţile menţionate se duc către polul opus. Cum ne-au arătat marile evenimente sociale, manifestăm un extraordinar spirit de comunicare în situaţii de bucurie extremă sau de durere extremă. Ne bucurăm până la epuizare şi ne îndurerăm cu aceeaşi intensitate, pentru ca, în viaţa de zi cu zi, să ne simţim dezorientaţi, stresaţi, incapabili să facem faţă rutinei.

Cum zice pragmaticul, să mături strada şi podeaua casei la vreme ar fi doar o chestiune de rutină, o acţiune oarecare, suficient de responsabilă, dacă te gândeşti la faptul că o stradă curată înseamnă şi-o minte curată. O casă măturată la vreme înseamnă şi-un suflet echilibrat. Cum românul nu găseşte nici un exces de bucurie, nici unul de suferinţă în măturatul străzii sau în reparaţia gropilor, el se zbate de vreo 18 ani să realizeze aceste măreţe acţiuni banale! Exerciţiul comuniunii în situaţii de rutină pare a avea un conţinut instabil şi ineficient, ceea ce face ca organizarea grupurilor să devină cel puţin la fel de dificil de realizat ca şi medicamentele de luptă împotriva cancerului. Parcă am vrea să ne adunăm pentru bucurii măreţe sau pentru suferinţe măreţe, pentru a le ignora sau a le trata cu indulgenţă pe cele simple, adică nevoile noastre fundamentale.

Orgoliul, ambiţia, furia, impulsivitatea şi agresivitatea ne mai cară în spinările lor de mult apuse şi ne duc mereu către extreme. În capetele noastre se nasc prea multe dorinţe, pe când în realitatea vieţii noastre nu se împlinesc micile nevoi. Încă scuipăm peste geamul maşinii, ignorând batista. Şi, încă sărim peste gunoiul din faţa porţii, ignorînd mătura. Dar ne fâţâim pe străzile pline de gropi şi de resturi menajere cu maşini luxoase şi visăm în bloc să dăm lovitura la loterie!

De aproape 18 ani nu s-a născut un grup de voluntari, de exemplu, care să iasă în timpul liber să măture bulevardul, cum nici cei plătiţi s-o facă nu se dau în vânt cu o asemenea activitate plicticoasă. Acestea sunt semne mărunte ale unui dezechilibru la nivelul comuniunii în rutină, care va face ca oamenii din viitor să se împrietenească la cataramă cu televizorul, cu patrupedele ori cu obiectele neînsufleţite. Încă de acum oamenilor le este frică de oameni mai mult decât de urs sau de cutremur. Până şi banalele şedinţe ale locatarilor au devenit teren de război aşa încât nu ne rămâne decât să ne întoarcem la bucuria de a ne mai spune cu toată inima „bună ziua” şi, din când în când, să ne adunăm şi la măturatul străzii ca la cafeaua de dimineaţă.

//Radu Codrin Moisă